Săptămâna trecută au fost niște români prin Germania. Soțul în delegație, soția cu el, dacă tot s-a ivit ocazia.
La plecare, în aeroportul nostru, le era cam teamă să nu se spargă sticluțele de parfum și alte produse mai firave din bagajul de cală. Nu de alta, dar…știți voi…România, aeroport, grijă…
El avea laptopul în husă. Ea, rucsacul lui mare, că al ei era micuț și neîncăpător (își luase iar cărți să citească-n avion, ca data trecută, când a dormit tot drumul). Ea…puțin mai paranoică, de când i s-a furat laptopul din mână, mai demult, pe stradă. Ținea rucsacul în față, de i se vedea doar zona de la genunchi în jos, și se mai uita din când în când în stânga și-n dreapta.
Se urcă-n avion, decolează, zboară lin ca pasărea măiastră, lui i se-nfundă o ureche.
Nu mâncaseră seara, gândindu-se că oricum vor mânca în avion. Calculele lor erau corecte, doar că în avion li s-a adus un baton de pâine lung de 6 cm. Mă rog, și mai puteau lua apă, cafea, ceai. Erau obișnuiți cu altă companie aeriană, unde se hrăneau și pentru ziua următoare.
Aterizează. Drumul de la avion până la ieșire din aeroport foarte bine dirijat, atât de bine încât, obișnuiți cu dezorganizarea din țara lor, s-au pierdut.
În fine. Și-au revenit, au luat autobuzul și au ajuns la hotel la ora 9:30. Pentru că se elibera la 14 camera (făceau curățenie, nu glumă), și-au lăsat bagajele într-un compartiment special, au închis, ea și-a luat rucsăcelul mic, cel de plimbare, și au mers să cutreiere împrejurimile.
Ea, bineînțeles, tot cu rucsacul în față și cu ochii-n patru. ”Aici nu mai ești în România!”, îi spune el blând, ca s-o liniștească.
Auzind asta, își pune rucsacul la spate și pornesc amândoi semeți la plimbare.
Pe scurt, călătoria s-a desfășurat între serviciul lui și vizitarea unor obiective turistice: Poarta Brandenburg, grădina zoo (e celebră, reproduce habitatul viețuitoarelor), Zidul din Berlin ( ce-a mai rămas), Berlin Tower etc.
Totuși, ea s-a împiedicat din nou de magazine. Nu a avut de ales, a trebuit să intre.
În toată călătoria, câteva momente și aspecte i-au marcat, iar unele i-au amuzat.
Primul. Nu trebuie să fii de aceeași naționalitate pentru a empatiza. Sentimentele nu se transmit prin cuvinte.
Se întorceau de la plimbare, într-una din zile. În metrou, amândoi stăteau pe scaun, glumeau și-și împărtășeau reciproc impresiile în urma celor văzute.
La o stație, urcă un cuplu mai în vârstă. Ei se ridică de pe scaun și îi permit cuplului să se așeze. ”Thank you, thank you so much!”. Și nu era o mulțumire formală, se simțea că apreciază, ca atunci când cineva îți dă un pahar cu apă după 2 zile de mers în deșert.
Femeia își așază capul pe umărul lui și ușor,ușor, îi curg câteva lacrimi. Personajul feminin din povestea noastră se uită la ea și se întristează. Când se apropie stația unde personajele noastre trebuie să coboare, ea se uită către femeia mai în vârstă care plângea necontenit, îi strânge mâna mângâietor, dar nu-i zice nimic. Primește, în schimb, un zâmbet larg, de om bun la suflet.
Al doilea. Ordine și disciplină. Oriunde mergeai. Nici picior de câine vagabond, nici urmă de hârtii aruncate sau de mizerie.
Clădirile mari impuneau respect, dar nu erau stridente. În anumite zone, fiecare clădire sau construcție se încadra în arhitectura locală, fără să iasă vizibil din stil.
Al treilea. Dacă ți-ai uitat ceva la un restaurant, nu te teme, cineva va avea grijă!
Merg veselii noștri să mănânce la un restaurant și aleg o masă în aer liber. Era seară, aveau cu ei și aparatul foto.
Discuții intense pe teme politico-economice, tehnologice, atât de intense, încât la plecare și-au uitat aparatul foto pe scaun.
După 5 minute de mers, el se uită pe harta de pe telefon să verifice dacă merg în direcția bună. ”Nevastă, aparatul!!!”. Și fuge repede, auzind pe drum un uimit ”Te aștept aici!”.
Doi polițiști, care se aflau la 2 m de ei, se alarmează puțin și se uită către el cum fuge, zicând, probabil, ce ficat are. Dar văzând-o pe ea calmă, și-au dat seama că era imposibil să fugă de ea.
Se întoarce cu aparatul și spune: ”Îl luase un chelner. Nu mi l-a dat până nu i-am demonstrat că e al meu…”
Al patrulea. El o roagă pe ea să privească amândoi râul de lângă hotel, seara, dar ea refuză: ” Eu zic să nu riscăm! Ție ți s-a-nfundat o ureche. Dacă-mi mai cad și mie ochelarii în apă…”
Și ar mai fi multe de povestit, dar ați ghicit deja: personajele suntem noi! 🙂
